Noaptea asta seamana cu nocturnele lui Chopin, melancolica si cu corzi rupte pe alocuri.

Am iubit intotdeauna Duminica mai mult decat orice alta zi a saptamanii. Nimic nu ma fascineaza mai mult decat sfarsiturile: sfarsitul unei zile sau al unei saptamani, sfarsitul unei iubiri sau sfarsitul unei vieti, sfarsitul unei carti bune sau al unui tablou. Inceputurile ma obosesc prin extaze plictisitoare.

Mi-e dor de tot felul de amintiri pe care le-am pierdut. Cand ma uit in spate, la trecut, il vad in alb si negru. Vad personaje metalice in cearsafuri albe. Oare mi-am trait trecutul sau mi l-am imaginat?

Cinci zile pe saptamana imi traiesc viata cu o precizie de cronometru. Sau o economisesc cu o avaritie de pensionar. Doar la sfarsit de saptamana, mai ales Duminica, ma ascund in atelierul de lemn cu miros de acuarele, al unei tinere domnisoare, cu maini mici si ochii migdalati. Beau ceai verde in lumina soarelui si privesc cu orele mangaieri tandre de pensula, pe o panza aspra, dreptunghiulara si inalta de aproximativ 2 metri. Domnisoara cu maini mici si ochii migdalati nu vorbeste engleza, iar eu nu vorbesc limba dansei si numai din acest motiv imi e ingaduit sa stau aici.

Atelierul e la mansarda unei ceainarii unde obisnuiam sa citesc si sa plang fara lacrimi. Chelnerul, un tanar la inceput de viata, m-a condus intr-o duminica calda si tarzie la etaj, si mi-a spus simplu Stay here. Eu m-am supus, fara sa cer explicatii. Din viata de amanta am invatat sa nu pun prea multe intrebari.

Mi-am petrecut luni in atelierul de lemn, in universul meu pierdut in universul artistei cu maini mici si ochii migdalati, absenta si prezenta in acelasi timp, asa cum traiesti cand visezi sau cand visezi ca traiesti.

Azi a terminat o mare parte din pictura. Tabloul in culori de argint se apropie de sfarsit. Cu tristete fascinatie realizez ca arta moare in momentul cand artistul a terminat creatia.

Inainte sa cobor din mansarda in ceainarie, am decis ca domnsioara picteaza un tablou abstract. Frumos, desi nu ii gasesc nici forma, nici continutul. Dar e frumos ca am fost martora la crearea unei bucati de arta. 

Chelnerul mi-a intins nota de plata, zambind pentru intaia oara. Nu mi-a mai zambit nimeni de mult timp sau nu am mai observat eu zambete (?), in orice caz gestul mi-a produs o confuzie timida. Incercand sa ies din situatia inofensiva, i-am spus tanarului ca domnisoara aroape a terminat tabloul si ca mi-ar placea sa inteleg ce reprezinta. Chelnerul a izbucnit intr-un ras agresiv, a luat banii si nota si mi-a spus ca artista, fiind mica de inaltime si fiindu-i frica de inaltime, nu poate sa picteze decat intorcand panza invers. De asta nu inteleg. De fapt tabloul e cu susul in jos. Mi-a intins restul si mi-a spus ca tabloul reprezinta o femeie careia nu i-a rupt nimeni inima de prea mult timp. She is inspired by you.

---

Prin facebook, am tinut legatura oarecum cu patru oameni care m-au fascinat si carora le-am scris mai mult decat le-am tastat in ferestrele virtuale: un tanar caruia ii place sa repare oameni cum ”unora le place sa repare ceasuri”, un artist pe care il iubesc cuvintele cum iubeste soarele fructele tropicale, un gentleman care e la inceput de iad si o femeie care scrie un blog halucinant. 

Iar in Inboxul paginii sunt 1237 de mesaje de la oameni care ma cunosc mai bine decat ma cunosc eu acum. 

Va multumesc ca mi-ati scris cand m-au uitat cuvintele.